Roboți cu suflete amorțite…

img_20180205_111443548977366.jpg

Cred că am mai spus-o,dar am s-o repet…URĂSC pauzele dintre locurile de muncă.Acele momente de „rătăcire”, în care presupușii prieteni dau bir cu fugiții,lumea nu te mai recunoaște și „perfecții” își etalează părerile.E exact ca atunci când ai mari probleme și doar aștepți să vezi din partea cui apar reacțiile.Și ca întotdeauna…unii caută doar un nou subiect de „schimbat informații”, în timp ce alții râd malefic,de parcă ai spune gluma secolului,poate câțiva vor privi cu milă,dezgust sau chiar dispreț,dar două sau cel mult 3 sunt persoanele cărora le pasă cu adevărat (sau așa pare). Prea puțin încât să mai conteze…Și încă mă întreb,în sufletul meu de copil naiv…Când,oare s-au schimbat oamenii atât de mult?Sau poate că astfel a fost dintotdeauna… Am sperat că poate am să-i vad mai frumos prin rama ochelarilor,însă acum le sunt evidențiate defectele,cu lux de amănunte.De-ar afla și ei cât e de greu să fii diferit,în societatea asta cu efect de turmă…ultima picătură de nisip într-o clepsidră.Au uitat să mai fie umani,să arate afecțiune,să iubească și să înțeleagă.Avem o lume de roboți,însetați de partea materială.Nu mai avem timp pentru lucrurile ce contează cu adevărat.Și iarăși mă întreb…lumea noastră,încotro…?Unde o să ducă toată goana asta nebună,către…(ce?!)E ca și cum ai respira cu un singur plămân,când ai nevoie de doi…E o zi de Luni continuă…

Roboți cu suflete amorțite…

Reclame

Domnule Timp…

18528516-3d-people---man-person-running-out-of-time-a-clock-Stock-Photo Pătru Eliza-Liliana

Domnule Timp…

Încotro mergi dumneata,așa grăbit?
Văd că ai o valijoară-n mână.
Mergi atât de mult,încât uiți pe unde ai pășit
Și știi că de acum nimic nu se amână.

Mergi trist,ești singurel
Și valijoara-ți este foarte grea
Ai vrea să-ți cânte-un menestrel
Și-n valijoră duci amintirea mea.

Doar tu îmi poți păstra
Amintirile uitate.
Și acum tot tu îmi poți reda
Bucuria unei lumi de-antichitate.

Știu că nu te poți opri
Dar azi aș vrea să-ți cer
Un singur lucru mai poți tu oferi
Ceva în care să mai sper.

Am să te rog să-ți ștergi lacrima
Ce-ți cade lin pe obrăjor.
Și-n schimb eu pot să-ți cânt aidoma
Un Beethoven în La Minor.

Am să-ți promit ca de acum
Să îți scad din greutate valijoara
Și am să-ți las doar amintiri frumoase precum
Ai să duci asemeni unui fulg povara.

Amintirile urâte le vei șterge
Le vei preschimba-n cenușă
Le vei scăpa din valijoară când vei merge
În calea ta de mult supusă.

Vei merge lângă menestrel
Amândoi cântând frumos
Veți povesti cum un castel
Al inimii e-atât de luminos.

Am să te rog pe tine să mă ierți
Pentru povara grea din valijoară
Dar viața nu-i ușoară când o cerți
Sperăm să nu ne ademenească-a doua oară.

Acum,îți spun doar Bun-rămas,
Ți-am mai golit și valijoara
Să zbori asemeni unui fulg pe-Atlas
În globul de cristal cu inimioara.

2018-01-21_20.46.06



Gânduri,la final de an…

154018884

Chitara mea cu un defect minor/capo fret 3,trenul de sub brad,”Regii blestemați” pe măsuță,lângă pernă,tabla de șah încă deschisă,plus „A love so beautiful” pe fundal…Astfel se scurge ultima zi din an.Dacă aș analiza parcursul acestui an,probabil i-aș atribui un procent puțin peste medie…Atât de multe planuri,în egală măsură cu dezamăgirile pentru care am avut așteptări atât de mari…Și în sufletul meu copil de naiv,încă sper să pot găsi ceva frumos în oameni,care par a fi tot mai demni de milă pe zi ce trece.Acești oameni care fac promisiuni cu aceeași lejeritate pe care o au când rostesc un „Bună ziua”. Acești oameni,care aruncă vorbe ca și cum ar arunca două zaruri,cu speranța meschină de a avea noroc,pe când eu găsesc în aceste promisiuni o monedă aruncată într-o fântână,ce are o șansă de dorință împlinită.Atât de diferiți suntem,încât contrastul se poate vedea cu ochii liberi.Ochi ce au îndurat atât de multe amintiri,pentru ca la final să mă desprind de ele.Prieten…oare mai poți atribui cuiva un termen atât de frumos și complex…?Pentru cineva care își întoarce privirea zâmbind parșiv când viața îți aduce atât de multe neplăceri?Pentru cineva care își ascunde capul în nisip asemeni unui struț,pentru ca apoi să revină când lucrurile îți surâd?Ajungem să fim judecați pentru efectul de turmă,doar pentru că alții au fost dezamăgiți la rândul lor și nu mai au încredere.Dar oare cine ar putea fi atât de nebun,încât să îți ofere încredere,fără să te cunoască măcar…?E ca și cum ai striga cu tot aerul din plămâni un ” Te iubesc” în mijlocul unei străzi pustii,unde nimeni nu te-aude.Privind în urmă…mă întreb pentru ce oare am lăsat să treacă atâta timp,fără să ajung la vreun rezultat final…Atâtea temeri,atâtea prejudecăți,atâtea mustrări de conștiință… și pentru ce?Pentru ca acum să am mai multă încredere în mine,inimă și glas…Să pot spune ce gândesc,să nu mai las momentele frumoase să treacă pe lângă mine fără să le păstrez în cutiuța cu amintiri…Am să sper,totuși ca anul ce pășește cu pași repezi să aducă mai multe împliniri,puțină bucurie (puțină,nu cer prea mult) și…

Nu,nu…nu-mi mai fac planuri care să fie năruite precum un castel de nisip.Am să-mi creez amintiri frumoase pe care să le păstrez într-un glob de cristal și atunci o să știu cu siguranță că nu vor putea fi destrămate prea ușor…

Celor care au rămas cu mine…vă iubesc enorm.Cei care aveți încredere în mine,o să aveți mereu un motiv pentru un zâmbet frumos.Iar ce mai urmează…șhhht,o să fie o surpriză și pentru mine.

P.S.V-am pupat,am plecat la artificii.Un An Nou cât mai plăcut să aveți!

154018884

Inhalatoare + blog = Peace

Pătru Eliza-Liliana

Și da…e adevărat.E o teorie testată.Problemele nu vin niciodată singure,altfel ar suferi de singurătate,depresie și discriminare.Din cât încerci să scapi de probleme,cu atât mai mult se vor înmulți.Și nu îți spune nimeni că trebuie să te oprești,nu îți spune nimeni că trebuie să tragi adânc aer în piept,să închizi ochii și să te bucuri de momentul tău de liniște.Nu îți spune nimeni despre ce-ți rezervă viitorul,pentru a fi pregătit la eventualele șocuri care pot să apară pe parcurs.Viața-i ca o carte ce o parcurgi filă cu filă,rând cu rând,dar dacă nu ai ochelari,te pierzi printre rânduri și nu mai știi cum să te-ntorci la locul potrivit.Nimeni nu-ți va spune că rândurile odată scrise,nu mai pot fi șterse sau schimbate.Singur trebuie să înțelegi de ce despărțirile nu au îmbrățișări,de ce inhalatoarele aduc atâta pace sau de ce lucrurile nu sunt niciodată așa cum te aștepți să fie.Așteptările prea mari au mereu dezamăgiri pe măsură.Și da…viața fără astm ar fi plictisitoare sau perfectă.La mine o să cred doar că e complicată…Pentru că da…să-ți lovești o mână de clanța ușii ori să-ți strivești un picior la capătul patului sunt doar lucruri minore,fără prea mari urmări.Dar să rămâi fără aer (la propriu) e un întreg moment,e o stare de panică,e ca și cum ai pierde o parte din tine cu fiecare criză de astm.Dar adevărat e,nimic nu se compară cu liniștea și starea de somnolență de la final,ce îți aduce o noapte de somn liniștit,cum nu ai mai avut de…ceva vreme.

E…ca și cum toată pacea lumii

s-ar aduna la tine-n suflet.

P.S. Noapte bună!

Perfect Day…

5cc54d7151d91ffbb5725237908ba6e1--guitar-photography-erard                                                           Pătru Eliza-Liliana

 

Hai…

Să mergem.

Ia-mă de mână și cântă-mi frumos.

Doar o coardă de chitară

Și un cer senin.

Hai…

Urmează-mă.

Vreau ca pentru o zi

Să fim…

Doar tu și eu.

Fără măști,secrete sau păreri de rău.

Doi copii cu inima flămândă,

Așteptând…

O picătură…

De ploaie,sau…

Un fulg,

De nea.

Timpul s-ar opri în loc,

Pentru-a noastră

Bucurie.

Iar gara ar șopti

Povestea noastră.

Liniile căilor ferate

Fiind

Martore

Ale drumurilor noastre

Parcurse

Către fericire.

Închide ochii

Și simte…

5cc54d7151d91ffbb5725237908ba6e1--guitar-photography-erard

 

Dark Funeral…

IMG_20170929_171803

Pătru Eliza-Liliana

Sâmbătă…18.09.2017/Stâlpeni

Mereu m-am întrebat de ce veștile rele le primești doar când gătești liniștită la bucătărie.Cu atât mai mult,dacă ți se vorbește despre plecarea unei persoane dragi la Doamne-Doamne și cu atât mai mult,când ești astmatică și cu probleme de anemie.E ca și cum vasul de pe aragaz ți-ar spune că te înțelege și fierbe de supărare.După o zi de n gânduri,rătăciri prin amintiri,filosofii existențiale,a urmat momentul  despărțirii definitive.Cuvintele de acum vor fi prea puține și prea umile pentru a descrie încărcătura emoțională   ce-ți apasă pieptul într-o asemenea împrejurare.Pe lângă îmbrățișările mai pline ca niciodată,aprinderea lumânării și apropierea de sicriu ce-ți taie energia și-ți înmoaie genunchii și te face să crezi că o să leșini la propriu.Și doamna ce doarme liniștită în acest pat numit „sicriu”, de-ți pare că abia acum se odihnește după toată agitația vieții și îți pare mai frumoasă ca niciodată…Și ai vrea să se trezească,să deschidă ochii,care cumva par a vrea să se deschidă,dar e doar ventilatorul sicriului…

Și cum atenția mea este întipărită pe toate lucrurile mărunte,aparent banale și lipsite de importanță,am să descriu câteva lucruri care     mi-au rămas pe retină,ca o amintire care vrea să se agațe cu disperare de tine.Rotindu-mi ochii în jurul camerei,mi-au rămas fixați pe ceasul de perete,care arată ora 19:15.Și tabloul de lângă ceas,ce învăluie tinerețea doamnei din sicriu,cu un zâmbet cald ce exprimă bunătatea sufletească.Pernița albastră din colțul camerei,oala de pământ de sub sicriu unde un porumb plutește în apă și o alta rătăcită sub masă,lumânarea ce arde pe sicriu,ciucurelul croșetat în formă de ghiocel de la cheia șifonierului și mama pisicuță cu puii ei pisoiași,născuți recent ce stau înghemuiți în podul casei,arătând că unde se termină o viață,o alta abia începe.

IMG_20170929_171803

Și ultimul drum,obrajii care sunt mângâiți de lacrimi,despărțirea în sine,atât de greu de suportat,mulțimea de persoane mai mult sau mai puțin cunoscute cu discuții mai mult sau mai puțin banale,discuții despre împrejurări,flori și coroane aduse,slujba de la Biserica de la capătul scărilor urcate nu fără un moment de răsuflare pentru o gură de aer.Și mulțimea de oameni care unii râd,în timp ce alții plâng,groparii care coboară sicriul,preoții care îți fură ultimul moment de despărțire,și altă mulțime de oameni care sunt așezați la masă,ca și cum nimic nu      s-ar fi întâmplat,în timp ce eu tremur din toate încheieturile.Și când la plecare doar ofer o îmbrățișare și o strângere de mână,pentru că vocea mi se pierde și nu reușesc să spun nimic,nici dacă aș vrea.

Pentru mine,doamna care a plecat la Doamne-Doamne și care mi-a fost ca o bunică va rămâne în mintea și în inima mea doamna cu garofițele.Pentru că da,când mergeam la doamna cu garofițele eu și sora mea,simțeam mirosul de garofițe ce ne îmbia simțurile de când intram pe ulicioară la Tanti Tora,care avea cea mai frumoasă verandă cu garofițe în glastră.

Te iubim și nu te vom uita niciodată! ❤❤❤🌼🌈

 

 

Eșecuri ce ne schimbă…

IMG_20170829_130132Pătru Eliza-Liliana

 

Urăsc pauzele dintre locurile de muncă,în care cei ce vin cu păreri din exterior consideră că ești un mediocru ce nu vrea să își depășească singur condiția.Dar tu,ca oricare,ai vise,planuri,idealuri de îndeplinit.Părerile din exterior vin din partea celor cărora le este teamă că într-o bună zi vei reuși să realizezi ceea ce ți-ai propus.Nimeni nu o să vină lângă tine,să îți spună că te înțelege,sau să îți ofere sprijin moral.Pentru că din momentul în care nu ai bani de cheltuit,deja nu mai faci parte din filmul lor.O prietenie nu trebuie să fie bazată pe conflicte de interese,invidie sau falsitate.Motiv pentru care începe selecția,motiv pentru care nu fiecare părere ar trebui să conteze.Știu că e greu să înțelegi pe cineva ca mine, dacă nu chiar dificil. Și da,poate că uneori nu iau cele mai bune decizii,dar mi le asum.Însă dacă nu te judec,asta nu înseamnă că îți ofer dreptul de a te amesteca în viața mea.Atât de simplu.De aici,las timpul să decidă cine are ultimul cuvânt.Atât,momentan.

Mai e puțin până la destinație…